Campioană olimpică la canotaj, în 1984, Valeria Răcilă van  Groeningen este inițiatoarea Maratonului Internațional București (MIB), întrecere ajunsă la ediția cu numărul.

„Generația mea a fost una foarte bună… Am dus canotajul românesc pe cele mai înalte trepte!”

Revenită în țară în 1993, fosta schifistă a căutat o modalitate de a face în continuare sport. A ales alergarea și a prins gustul curselor de maraton. Din 2008, Valeria Răcilă van Groeningen a reluat întrecerea bucureșteană pe distanța de 42,195 kilometri. În paralel, campioana și ceilalți ambasadori ai MIB merg în școli și încearcă să-i convingă pe elevi să facă mișcare, să alerge.

B.M: Bună, Valeria! Îmi permit să-ți spun așa fiindcă ești o persoană adorabilă. Am povestit foarte mult înainte să începem acest interviu. Te rog din tot sufletul ca în cadrul interviului nostru, intitulat The Great, să ne povestești puțin, despre copilul Valeria Răcilă. Când s-a produs primul tău contact cu sportul?

V.R.v.G.: Am făcut sport în liceu. Am făcut aproape orice. Canotaj am început foarte târziu, la 19 ani. A fost o acțiune mare de selecție în toată țara și am fost și eu printre fetele care au fost selecționate atunci. Generația mea a fost una foarte bună. Am dus canotajul românesc pe cele mai înalte trepte.

Am câștigat foarte multe medalii. Am început la Arad, acolo unde am făcut liceul. Făceam canotaj pe Mureș. În 1977, am fost selecționată pentru lotul „Viitorul”. După aceea, în lotul național.

B.M.: Ce știai despre canotaj atunci când ai fost selecționată?

V.R.v.G.: Începusem să fac pe Mureș, un pic, dar nu știam ce muncă va fi pentru a ajunge la medalia olimpică. Este o muncă titanică, iar canotajul chiar doare. Este un sport care doare foarte tare. Și după ce termini o cursă te dor picioarele, te dor mâinile, te dor… Nu poți să respiri pentru că e o cursă și aerobică, și anaerobică. O cursă tactică foarte grea. Și consumi foarte multă energie.

 „Sportul era foarte important pentru noi”

 B.M.: Ai o amintire deosebită din acea perioadă? Ceva care te-a marcat la începutul carierei tale.

V.R.v.G.: Am venit în București în 1977, după cutremur. A fost foarte greu. A fost o acțiune foarte mare de selecție. Locuiam la „23 august”, lângă Centrul de Medicină Sportivă, acolo unde era hotelul. Amintirile din perioada aceea sunt dureroase. Bucureștiul era devastat. Clădiri dărâmate, oameni care au murit… A fost foarte greu. Am încercat să muncim foarte mult și eu, după numai șapte luni, am ieșit campioană națională. Și în 1978, am fost pentru prima dată la Campionatul Mondial, în Noua Zeelandă (n.red. – a ocupat locul 5 la W4x+). A fost o atmosferă foarte frumoasă. Erau și alte vremuri. Aveam alte preocupări. Sportul era foarte important pentru noi.

M.B.: În cariera ta ai participat la două ediții ale Jocurilor Olimpice. Să vorbim puțin despre aceste momente.

V.R.v.G.: Am participat la Moscova și la Los Angeles. În 1980, am concurat la dublu, alături de Olga Homeghi. Eram foarte bune. Cu un an înainte câștigasem și concursul preolimpic, tot la Moscova. Însă după deschiderea Jocurilor Olimpice am avut emoții foarte mari. O săptămână aproape că nu am mâncat nimic. Și stătea cu noi, la masă, președintele Comitetului Olimpic Român, domnul general Dragnea și ne încuraja să mâncăm… A fost foarte greu pentru mine. Chiar după semifinală am leșinat. Finala am terminat-o pe 3. Am luat medalie, dar nu aceea pentru care muncisem foarte mult. Noi ne-am dus pentru aur.

Cele mai bune rezultate le-a obținut la simplu

M.B.: Ai câștigat-o în 1984. Faci parte dintr-un club restrâns de canotoare din România care s-au impus la schif simplu.

V.R.v.G.: Da. Am fost eu și Sanda Toma, din generația mea, iar Elisabeta Lipă a câștigat în 1992, la Barcelona.

M.B.: Se poate spune că proba de schif simplu este precum aceea de o sută de metri din atletism? În alte bărci te mai bazezi și pe colegi…

V.R.v.G.: Este o cursă solitară. Faci totul singur. Și satisfacțiile sunt mai mari. Că ai obținut singur medalia cea mai strălucitoare. Am participat la Mondiale și la dublu, și în echipaj de patru vâsle. E adevărat că cele mai bune rezultate le-am obținut la simplu. Este foarte greu să concurezi în această probă. Ești tu cu tine. Tu îți faci tactica de concurs. Dar nici când ești în echipaj nu poți să te lași. Să zici că al tău coleg va munci mai mult decât tine. De aceea sunt foarte importante sporturile de echipă. Trebuie ca echipa să fie foarte bine sincronizată. Mai ales la canotaj. Intri milimetric în apă și trebuie să ieși la fel. E un sport foarte tehnic și nu cred că poți să spui: „colegul meu va face și pentru mine”… Trebuie să dai totul și acolo.

B.M.: Spuneai că în 1980, la Jocurile Olimpice de la Moscova, ai avut emoții. Ați participat la Ceremonia de deschidere?

V.R.v.G.: Am fost prezentă și la Moscova, și la Los Angeles. La ultima, toți spectatorii s-au ridicat în picioare și ne-au aplaudat. A fost ceva foarte special. Din păcate, n-am putut să văd deschiderea de la Rio.

M.B.: Erați mai reținuți față de sportivii de azi? Acum, la deschiderea Jocurilor, sunt cu mobile… Mai exuberanți. V.R.v.G.: E bine pentru ei. Mai ia puțin din emoțiile pe care  le au. Ei sunt foarte responsabili acolo. Trebuie să dea tot ce pot să obțină o medalie. Toți sportivii din lume s-au antrenat, însă e foarte important ce fac acolo. Trebuie să fii psihic foarte puternic la Jocurile Olimpice. Și să știi să-ți controlezi emoțiile. Să dai tot ce ai în tine pentru a obține cea mai bună clasare și o medalie.

„Universul copiilor de azi e mai deschis”

M.B.: Se observă o schimbare de atitudine a sportivilor din ziua de astăzi comparativ cu aceea a celor din generația ta? E o altă determinare.

V.R.v.G.: Cred că sportivii care au ajuns să meargă la Jocurile Olimpice au aceeași determinare. Te duci să obți cea mai strălucitoare medalie. Și muncești foarte mult pentru asta. Bine, acum sportivii, tinerii, copiii în general au mai multă deschidere pentru informație. Probabil că își ocupă timpul și cu alte lucruri. Noi, atunci, nu aveam foarte multe variante. Trebuia să muncim foarte mult, studiam, citeam. Acesta era tot universul nostru de atunci. Universul copiilor de astăzi este mult mai deschis. Fac mult mai multe lucruri. Pot să învețe mult mai mult. Informația vine mult mai repede către ei. Cred că trebuie să se abțină mult mai mult de la toate tentațiile care sunt acum. Noi nu aveam atât de multe tentații.

B.M.: Dacă ar fi să discuți acum cu un tânăr. Să-l convingi să facă acest sport, canotaj. Ce argumente i-ai aduce?

V.R.v.G.: E un sport foarte frumos canotajul. Dacă ar fi să reîncep să fac sport cred că tot canotaj aș face. Nu pot să uit cum ieșeam cu bărcuța mea de simplu, dimineața, pe apă… Răsărea soarele și eu eram prima care despica apa.

B.M.: Superb!

V.R.v.G.: În fiecare sport lupți pentru o medalie. Cea mai strălucitoare medalie. Pe vremea noastră nu primeai foarte mult pentru asta. Dacă luai o medalie primeai puțini bani. Acum, o medalie e foarte valoroasă și din punct de vedere material. Dacă un sportiv o câștigă primește o sumă mare de bani. Se dau și mașini în ultimul timp. Se poate aranja din punct de vedere financiar.


B.M.:
Poate fi o soluție de viață…

V.R.v.G.: Bineînțeles că e foarte greu. Faci sport de performanță până la 28-29-30 de ani. După aceea ești rupt de tot ceea ce se întâmplă în jurul tău. Și trebuie să o iei de la început. Dacă nu ești destul de deștept să faci și o școală, în timpul ăsta, sau să fii autodidact cel puțin, este foarte greu să te integrezi în societate. Dar dacă mă uit în jurul meu sunt foarte multe sportive care au ajuns pe cele mai înalte trepte ale competițiilor sportive și fac în continuare ceva. Camelia Potec e președintele Federației Române de Natație și Pentatlon Modern. Elisabeta Lipă este ministrul Tineretului și Sportului. Gabriela Szabo lucrează în mediul privat acum. Sunt sportivi care au demonstrat că se poate și în continuare. Au o tenacitate, o disciplină din sport pe care nu oricine o are.

„La mine sportul e cumva în gene”

B.M.: Când ți-ai încheiat activitatea de canotoare de mare performanță, cum a fost viața ta?

V.R.v.G.: Am plecat din țară. M-am căsătorit. În 1985, după Campionatul Mondial din Belgia, soțul meu a venit în țară, cu actele. Am înaintat actele de căsătorie. Cred că nu-și poate imagina un tânăr, acum, că trebuia să cer aprobare președintelui țării pentru a te căsători cu o persoană din vestul Europei. Noi a trebuit să facem asta în 1985. Am primit aprobarea în anul următor. Și am plecat în Olanda. Acolo am locuit șapte ani. În Olanda s-au născut copiii mei. Am doi băieți. Sijmen a făcut 24 de ani, iar Jan are 27. Au studiat amândoi în Olanda. Am învățat olandeza. Am fost antrenoare la un club de acolo.

B.M.: Tot de canotaj?

V.R.v.G.: Da. Am făcut diverse cursuri, iar în 1993 ne-am reîntors în țară.

B.M.: De ce te-ai întors?

V.R.v.G.: Soțul meu a venit pentru un proiect Phare, cu Banca Națională. După aceea a început Banca ABN-Amro, o bancă olandeză. Am locuit aici până în 1998, iar apoi am plecat în Rusia și la Budapesta, iar în 2002 ne-am reîntors în România. Steven a acceptat să lucreze pentru Raiffeisen. Când ne-am întors în 1993 am început să alergăm mai mult. Eu nu m-am lăsat niciodată de sport. Am continuat să fac mișcare. La mine sportul e cumva în gene și cred că l-am transmis și copiiilor. Am venit cu doi copii mici în România și ne-am gândit ce sport am putea face pentru a nu pierde și mult timp. La tenis, de pildă, până ajungeai, până te echipai… Așa că am ales alergarea. Plecam de acasă și alergam până în Herăstrău, dădeam două ture, iar apoi mă întorceam acasă. Era mai simplu. Și așa am început să alergăm din ce în ce mai mult, iar în 1994 am alergat primul maraton în București. Organizat de domnul Silviu Dumitrescu. Am alergat patru maratoane sau cinci și am prins gustul. În fiecare an, alerg câte un maraton într-o altă țară. Peste tot în Europa. Chiar și în America.

B.M.: A devenit un nou mod de viață…

V.R.v.G.: Da. Și în 2006 nu s-a mai organizat maratonul în București. Și m-am gândit că ar fi bine să-l reluăm. Și în 2008 am organizat prima ediție a Maratonului Internațional București. Anul acesta va fi a noua ediție. Crește în fiecare an și ne bucurăm foarte tare.

„Maratonul București va crește ca nivel”

B.M.: Ce număr de participanți sunt?

V.R.v.G.: Am început cu aproape o mie, iar acum s-a ajuns la

13.000. În cadrul evenimentului avem mai multe probe pe lângă maraton, respectiv semimaraton, ștafetă, curse populare și pentru copii.

B.M.: Anul acesta maratonul are loc în perioada 8-9 octombrie, nu?

V.R.v.G.: Da, sâmbătă, 8 octombrie, va fi o cursă a copiilor. Trebuie să-i încurajăm pe copii să facă mișcare. Vor fi întreceri pe categorii de vârstă: 5-6 ani, 7-8, 9-10 și 11-12. Anul trecut am introdus și o cursă a adolescenților, de la 12 la 18 ani. Care și aceea are succes. Așadar, sâmbătă vom avea 3.500 de copii. În primăvară, la semimaraton, am avut aproape 4.000 de copii la start. Pe categorii de vârstă. Iar duminică, pe 9 octombrie, va fi cursa propriu zisă de maraton. De asemenea, se vor desfășura o cursă populară, în jurul Palatului Parlamentului, semimaratonul și ștafeta de patru ori zece kilometri. Vom avea sportive din foarte multe țări. Vor veni maratoniști profesioniști din Kenya, de pildă. Suntem membri ai Asociației Internaționale a Maratoanelor. Anul acesta va veni un reprezentant de la Londra și sperăm să constate că maratonul nostru se organizează la fel ca în alte locuri ale lumii. Sperăm ca în viitor să avem un maraton și mai valoros, cu un nivel mai înalt. Pentru aceasta va trebui, anul acesta, să aducem sportivi profesioniști din cinci țări diferite. Să aibă un anumit timp ca record personal. Până acum s-au scos timpi buni. De anul trecut traseul este puțin mai întins. De 32 de kilometri. Sperăm ca de anul viitor să avem unul de 42 de kilometri. Fiind a zecea ediție să schimbăm ceva. Să fie o ediție mai specială. Ca străinii care vin să vadă și clădirile frumoase din București. Ne-ar plăcea să ajungem până la Arcul de Triumf. Zona Kiseleff este foarte frumoasă.

B.M.: Ceea ce spui este în nota noastră, a celor de la Revista Junior Sport. Noi spunem că sportul poate fi un brand de țară.

V.R.v.G.: Înaintea evenimentelor noastre încercăm să mergem prin școli. Să încurajăm copiii să vină să facă mișcare. Ambasadorii noștri, Andreea Răducan, Viorica Susanu, Geta Andrunache, Monica Roșu au fost des prin școli. Le-am vorbit elevilor. Le-am spus ce important e sportul. De când am început noi, din 2008, se vede că ia amploare sportul de masă. Acum sunt curse de maraton și în țară. În fiecare weekend sunt concursuri de alergare pe diverse distanțe. Companiile încearcă să organizeze pentru angajați. Am dezvoltat și o latură a voluntariatului. Avem și un site, Voluntar în sport. Oricine se poate înscrie să fie voluntar la evenimentele noastre. Cred că e foarte important să dezvoltăm și acest voluntariat. E bine să facem ceva și pentru comunitate. Să fie mai responsabilă. Mai ales că lucrăm cu foarte multe ONG-uri. Și foarte mulți alergători încearcă să strângă fonduri pentru ONG-uri. Pentru Hospice  Casa Speranței, de pildă. Și pentru multe altele.

B.M.: Eu și colegul meu Marian Burlacu, apreciem enorm tot ceea ce ai făcut și faci pentru sportul românesc și atât în nume

personal, cât și în numele Revistei Junior Sport, îți vom promova și susține mereu proiectele. Mult succes!

V.R.v.G.: Mulțumesc mult!

Fișă personală – Valeria Răcilă van Groningen

  • S-a născut în 2 iunie 1957, la Stulpicani (județul Suceava);
  • În 1986, s-a căsătorit cu Steven van Groningen, cu care are doi copii, Sijmen şi Jan Wessel;
  • A absolvit Liceul cu Program Sportiv din Arad în 1976, iar apoi a urmat cursurile Academiei de Educație Fizică şi Sport din Bucureşti;
  • Multiplă campioană națională;
  • A participat la două ediții ale Jocurilor Olimpice, în 1980 la Moscova, medaliată cu bronz, şi în 1984 la Los Angeles, unde a cucerit medalia de aur la schif simplu;
  • La Campionatele Mondiale a obținut următoarele rezultate: Bled 1979 – locul 3 la dublu rame (cu Olga Homeghi), Munchen 1981 – locul 3 la W4x+, Lucerna 1982 – locul 2 la schif simplu, Mechelen 1985 – locul 2 la schif simplu;
  • Din 2008, este preşedintele Bucharest Marathon şi organizează Maratonul Internațional Bucureşti;
  • A participat la peste 20 de maratoane;
  • Vorbește engleza, franceza, olandeza şi rusa.