Tirul este cel dintâi sport care s-a practicat, în mod organizat, pe teritoriul țării noastre. Trăgătorii români au fost mai mereu în prim-plan. În urmă cu mai bine de 150 de ani, la București s-a fondat Societatea de Arme și Dare la Semn, socotită a fi prima grupa sportivă din țara noastră. Aceasta a făcut ca tirul sportiv să devină rapid destul de popular la noi. Deloc întâmplător, Gheorghe Plagino a fost cel dintâi sportiv român participant la Jocurile Olimpice. S-a întâmplat în 1900, la Paris, când acesta a ocupat locul 13 în proba de talere. 52 de ani mai târziu, trăgătorul Iosif Sîrbu a cucerit primul titlu olimpic pentru România. Iar la ediția londoneză, în 2012, Alin Moldoveanu a readus țara noastră pe prima treaptă a podiumului după o pauză de 24 de ani.

În categoria sporturilor individuale, tirul sportiv ocupă locul 3 în lume ca număr de practicanți după tenis și golf. Ceea ce nu este deloc surprinzător, această disciplină fiind printre cele mai vechi, ea practicându-se îndeosebi în Occident, de acum câteva sute de ani, ca mod de pregătire a soldaților. În Europa apariția armelor de foc portabile a fost legată de pătrunderea în această zonă geografică a prafului de pușcă, prin secolul al XIV-lea. Potrivit unor surse, primul amestec exploziv ar fi fost folosit de bizantini încă de prin anii 600 după Christos. Cunoscut sub numele „focul grecesc”, acea substanță ardea și în apă, fiind utilizată de trupele ce apărau Constantinopolul de atacurile musulmane. Praful de pușcă ar fi fost descoperit, totdată, și în China, însă nu s-a putut stabili exact perioada când s-a întâmplat asta. Unele surse plasează această descoperire în timpul Dinastiei Han (206 îdCh – 220 dCh), altele vorbesc despre vremea în care a domnit Dinastia Tang (618-907 dCh). În timpul dinastiei Song (960-1279), unele documente pomenesc despre incendii provocate acolo de un amestec de salpetru (azotat de potasiu), sulf și mangal. Din categoria primelor arme de foc inventate în Europa a făcut parte muscheta (mousquet), însă la început aceasta nu era foarte sigură și precisă Ea avea o țeavă lisă, iar încărcarea gloanțelor de formă sferică, cu calibrul cuprins între 12,7 și 20,32 mm, se făcea pe la gura țevii. Soldații care o foloseau se numeau muschetari. Muscheta a apărut la sfârșitul Evului Mediu și a fost folosită de trupe până pe la jumătatea secolului al XIX-lea. La început, pentru aprinderea prafului de pușcă – acesta era așezat în țeavă alături de glonț, într-un cartuș de hârtie – se foloseau fitile. Abia în 1807 s-au inventat capsele cu percuție, ceea ce ușura încărcarea muschetei și făcea mult mai rapidă folosirea armei. Primul club de tir cu arma a fost fondat în orașul elvețian Lucerna. Era vorba practic despre o societate, iar documentele atestă existența acesteia în 1640. Câțiva ani mai târziu, la Zurich, s-a desfășurat și primul concurs consemnat în istorie – e posibil sa mai fi fost și altele, înainte, însă fără să fie amintite în scris. Deloc întâmplător, în Elveția a fost fondată prin 1824 o societate a carabinierilor care avea drept scop și organizarea de întreceri. Desigur că la acele vremuri competiția nu se desfășura ca acum. Erau reguli, însă acestea se stabileau la fața locului. Abia în secolul al XIX-lea se pun bazele unor cluburi în adevăratul sens al cuvântului. Mai cu seamă că tot pe atunci apar și primele locuri amenajate pentru tragere. În Regatul Unit, de pildă, tirul sportiv se practica pe un poligon dat în folosință la Wimbledon. Este pomenită și o întrecere între trăgători din provincia Ulster (Irlanda de Nord) și alții din SUA, întrecere ce ar fi stârnit un asemenea interes încât a adunat circa o sută de mii de spectatori…Cum armele de foc aveau mai multe utilități – pentru luptă, vânătoare, duel -, acestea influențează și întrecerile sportive. În lucrarea „Retro Sport. Mică enciclopedie”, Ștefan Nobilescu notează că proba de talere a apărut datorită unui grup de englezi. Pasionați de vânătoare, ei fondează un club („High Hats” – pălăriile înalte) și se întrec după reguli ce par astăzi hazlii. Fiecare concurent purta o pălărie înaltă, iar sub ea avea o pasăre care mai apoi era eliberată. Apoi sportivul își reașeza pălăria pe cap, lua arma de la sol, ochea zburătoarea și trăgea. Ulterior, păsările au fost înlocuite cu talere din argilă. În 1907, pe 17 iulie, în Elveția, cu ocazia unei competiții, reprezentanții ai opt țări (Argentina, Austria, Belgia, Elveția, Franța, Grecia, Italia și Olanda) au fondat Uniunea Internațională a Federațiilor și Asociațiilor de Tir Sportiv cu arma (UIFANT). Astfel s-a încercat să se reglementeze și să se supervizeze activitatea în acest sport la nivel mondial. În 1915, UIFANT a fost dizolvată, această hotărâre fiind luată și din cauza contextului politic, mai precis a izbucnirii Primului Război Mondial. Forul avea să fie reînființat în 1921, sub denumirea de Uniunea Internațională de Tir (UIT), o titulatură pe care a purtat-o până în 1998, când s-a optat pentru Federația Internațională de TirSportiv (International Shooting Sport Federation/ ISSF). În acel an, la forul mondial erau afiliate 149 de federații internaționale (acum sunt 154). Nu înseamnă, însă, că înaintea fondării forului mondial nu se desfășuraseră competiții importante. Tirul sportiv figurase, de altfel, în programul primei ediții a Jocurilor Olimpice moderne, de la Atena, în 1896. Atunci, pe poligonul din Kallithea, localitatea aflată în vecinătatea capitalei elene, se întrecuseră 39 de trăgători din șapte țări în cinci probe. Și cum tirul sportiv poate fi practicat de la o vârstă fragedă până la adânci bătrâneți – ochiul să fie ager, iar mâna să nu tremure -, nu e deloc întâmplător că acest sport l-a dat pe cel mai vârstnic campion olimpic din istorie. Născut în 20 octombrie 1847, la Tanum, suedezul Oscar Gomer Swahn avea 64 de ani în 1912, când a obținut un nou titlu pe echipe, el mai având alte două câștigate la Londra, în 1908. Și scandinavul nu s-a mulțumit cu atât. La ediția din 1920 a JO, suedezul avea să mai doboare un record, devenind cel mai vârstnic participant la Jocuri. Anii nu l-au împiedicat, însă, să cucerească o nouă medalie olimpic, de argint. Interesant este că atunci Oscar Gomer Swahn l-a avut alături pe fiul său, Alfred, care a fost triplu campion olimpic la tir sportiv! Interesant este că tirul a figurat în programul JO la majoritatea edițiilor – a lipsit în 1904 și 1928. La ultima ediție, aceea din 2012, de la Londra, întrecerile s-au desfășurat la 15 probe (9 la masculin și 6 la feminin), câte cinci la pistol, pușcă și talere. Și la fel se va întâmpla și la Rio, anul acesta. Într-un clasament „all-time”, întocmit după numărul titlurilor câștigate, pe primele trei locuri se află, deloc întâmplător, trei puteri mondiale, și nu numai în sport: 1. SUA 54 de medalii de aur (108 medalii în total), 2. China 21 medalii de aur (49 în total), 3. URSS 17 medalii de aur (49 în total). România ocupă poziția a 15-a în această ierarhie, cu 6 titluri olimpice și un total de 15 clasări pe podium. În țara noastră primele semen despre practicarea tirului sportiv datează din prima jumătate a secolului al XIX-lea, îndeosebi din București, Brașov și Arad. De altfel, în orașul bănățean s-ar fi amenajat și primul poligon, în 1831. La 5 mai 1862, în Capitală a fost fondată Societatea Română de Arme și Dare la Semn, aceasta fiind socotită și prima grupare sportivă ce apare la noi. Ceea ce face ca tirul sportiv să fie socotit cel dintâi sport practicat în România în mod organizat. Ceea ce nu este deloc ciudat, el fiind folosit în pregătirea militarilor. Că statul român acorda pe atunci atenție acestui gen de exerciții fizice o dovedește și faptul că, în 1865, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a donat Societății de Dare la Semn, prin Înaltul Decret Domnesc nr. 1.147, 13.211 de stânjeni pătrați din terenul Mânăstirii Radu Vodă, pe o parte a căruia s-a amenajat mai târziu și Arenele Progresul și stadionul cu același nume. De asemenea, Cuza a dăruit societății un trofeu care se acorda celui mai valoros trăgător al acelor vremuri. Primul concurs de tir sportiv din țara noastră s-a organizat în 26 septembrie 1874, la București. Șapte ani după aceea, la Arad s-a derulat o întrecere ocazionată de împlinirea a 50 de ani de la fondarea societății de tir locale – pe atunci, însă, acest oraș nu se afla pe teritoriul României… Cum numărul practicanților crescuse de la an la an, printre ei figurând și numeroase personalități ale acelor vremuri, în 7 februarie 1934, a fost fondată Federația Română de Tir, primul său președinte fiind George Plagino. FRT s-a afiliat la Uniunea Internațională de Tir în 1936, dar, printr-o lege adoptată de Adunarea Deputaților în 1900 și promulgată de către regele Carol I, Societatea de Dare la Semn avea și ea drept de reprezentare pe plan internațional, afiliindu-se la UIT în 1922 – aceasta îl avea ca președinte onorific pe regele Ferdinand I și ca secretar general pe principele moștenitor, Carol. În 1900, la Paris, se consemnează prima participare olimpică a unui român la tirsportiv. Este vorba despre George A. Plagino, cel care avea să devină mai apoi și membru al Comitetului Internațional Olimpic. Acesta a luat parte la proba de talere, alături de alți 30 de concurenți din alte două țări (Franța și Marea Britanie), clasându-se pe locul 13, cu 11 reușite din 20 posibile. Până la Al Doilea Război Mondial, România a mai bifat prezențe olimpice în 1924, tot la Paris, și în 1936, la Berlin, însă trăgătorii noștri au fost departe de podium. Aceste participări anunțau, totuși, faptul că românii sunt făcuți pentru tirul sportiv. La ediția din 1952 a Jocurilor Olimpice, la Helsinki (Finlanda), Iosif Sîrbu participă la proba de pușcă liberă 40 de focuri, poziția culcat.

Alin Moldoveanu

Trăgătorul român reușește 400 de puncte din tot atâtea posibile și cucerește astfel primul titlu din istoria participărilor românești la JO. De atunci alți cinci practicanți ai acestui sport au obținut medalii olimpice de aur: Ștefan Petrescu (pistol viteză)  Melbourne 1956, Ion Dumitrescu (talere trap) – Roma 1960, Corneliu Ion (pistol viteză) – Moscova 1980, Sorin Babii (pistol aer comprimat) – Seul 1988 și Alin Moldoveanu (pușcă 10 m) – Londra 2012. Un alt amănunt interesant din istoria acestui sport este că în 1952 a fost fondată Confederația Europeană de Tir (European Shooting Confederation) și că acest for a avut sediul la București din 1969 până în 1988. De altfel, al doilea președinte al ESC a fost românul Gavrilă Barani (1960- 1989). Nu e surprinzător dacă amintim și că prima ediție a Campionatului European de tir s-a desfășurat în 1955, la București. Există, de asemenea, și competiții de tir sportiv destinate persoanelor cu dizabilități. Acestea folosesc pistoale sau puști adaptate, iar tragerea se efectuează asupra unor ținte fixe. Tirul sportiv pentru persoanele cu dizabilități se practică în peste 50 de țări și a fost inclus în programul Jocurilor Paralimpice în 1976.

Articol publicat în Revista Junior Sport nr. 4 (apariție iulie 2016)

Autor: Marian Burlacu

Foto: Arhiva Federației Române de Tir Sportiv și Marian Burlacu