Interviu cu domnul Cristinel Romanescu, președintele Federației Române de Tenis de Masă

 

B.M.: Domnule Președinte, pentru dvs. sportul este o dragoste din copilărie? De ce și de când tenis de masă?

C.R.: Da, fără nici un dubiu, iubesc sportul! E o declarație de dragoste simplă și, pentru mine, fundamentală. De când mă știu, viața mea a avut legătură cu sportul, iar tot ce am făcut a avut legătură cu sportul. Nu-mi pot imagina viața fără sport. Este și va rămane pasiunea vieții mele! În școala generală am jucat fotbal în echipa școlii, apoi la Chimia Buzău. Relația cu tenisul de masă a început când aveam 7 ani. Fratele meu, mai mare decât mine, m-a luat cu el la Casa Armatei, unde era o masă de tenis și unde băieții mai mari jucau câștigătorul la masă. Mi-a placut din primul moment. Dar nu m-au lăsat să pun mâna pe paletă, pentru că eram socotit prea mic ca să joc, fapt pentru care am fost doar privitor…Rezultatul? O ambiție nemaipomenită de a ajunge la masa aceea, să joc cu băieții mai mari! Așa ca am fost extrem de bucuros cand a apărut, la noi în școală, antrenorul Emil Bacioiu, care, făcea selecție, m-a luat pentru secția de tenis de masă. Am acceptat imediat, având o mare dorință: să mă antrenez, ca să-i bat pe colegii fratelui meu și să-mi câștig locul la…masa de joc de la Casa Armatei.

B.M.: O amintire fericită de pe vremea copilăriei dvs. ca junior sportiv? Dar o amintire tristă?

C.R.: Am avut parte de atât de multe momente extraordinare încât mi-e foarte greu să aleg. Totuși, probabil că cea mai puternică amintire e cea legată de momentul în care am ieșit, pentru prima oară, campion național la juniori mici, în proba de simplu. Aveam 11 ani. Dintr-o dată devenisem foarte cunoscut printre colegi, la școală și nu numai. Toată lumea era a mea, simțeam că nimic nu-mi poate sta în cale. Cred că este sentimentul pe care orice copil sportiv, fată sau baiat, îl are la acea vârstă. Au urmat 6 sau 7 titluri la simplu la vârsta junioratului și numeroase medalii de aur, argint și bronz în celalalte probe. Nu știu să spun câte, pentru că nu le-am numărat niciodată. Am și amintiri mai puțin plăcute, ca tot omul. Nu vreau să mă gândesc la momentele neplăcute, dar recunosc că am trecut și prin astfel de momente și nu le pot uita. Nu am cum să nu îmi amintesc o accidentare care mi-a afectat, de fapt, cariera de sportiv și care rămâne poate cea mai dureroasă amintire. Pe scurt, mi-am rupt clavicula chiar înainte de un campionat european. Eram în lotul național de seniori, la Cluj, în cantonamentul de pregătire pentru campionat. A fost totalmente stupid: în ziua noastră liberă ne-am încins la un meci de fotbal și jucam de parcă eram cei mai tari fotbaliști. Bineînteles că nu stăpâneam nici mingea și nici tehnica, doar eram amatori. Am fost faultat și am căzut din săritură. Am rămas la pământ țintuit de durere până am fost dus la spital. Diagnosticul a fost tăios, am fost imobilizat și trimis acasă din cantonament. Ca sportiv a fost începutul sfârșitului pentru mine. Și aveam 25 de ani…

 Primul titlu românesc în tenisul de masă internațional a fost bronzul mondial din 1936. Avem de onorat o tradiție și o istorie de peste 80 de ani! 

B.M.: Păcat…Tenisul de masă, sport de tradiție în România. Vă obligă o asemenea definiție?

C.R.: Enorm! Tenisul de masă are o tradiție de excepție în România. În 2001, când am fost ales prima oară președinte al FRTM, am știut că una din responsabilitățile mele majore este să am grijă de o moștenire extrem de prețioasă. Primul titlu românesc în tenisul de masă internațional a fost bronzul mondial din 1936. Așadar, avem de onorat o tradiție și o istorie de peste 80 de ani! Pe care din pleiada strălucitoare de sportivi să-i pomenesc? Fiecare deceniu a produs campioni, din care unii cu performanțe greu de egalat sau chiar imposibil de egalat până în prezent. Mă refer la fete la Angelica Rozeanu, care a câștigat consecutiv 6 titluri de campioană mondială în anii 1950-1955, fiind ultima campioană mondială non-asiatică din ultimii 62 de ani. Deci, Angelica Rozeanu și colegele ei de generație, cum ar fi: Sari Szas Koloszvary, Ella Constantinescu Zeller, Maria Alexandru sau Geta Pitica. Apoi amintesc pe băieții Farkas Paneth, Pitu Pop, Victor Vladone, Matei Gartner, Tibor Harastzosi, Mircea Popescu și Toma Reiter, Leonora Mihalca, Dorin Giurgiuca sau Catrinel Folea. Lista e lungă și mi-e teamă să nu omit pe cineva. Mai aproape de noi în timp sunt câteva generații care au muncit din greu, într-un climat incredibil de competitiv: Otilia Bădescu, Mihaela Șteff, Adriana Zamfir, Elizabeta Samara, Daniela Dodean Monteiro și Bernadette Szocs, Adina Diaconu și Andreea Dragoman. Dar și generația băieților: Adrian Crișan, Constantin Cioti și Andrei Filimon, continuată azi de Ovidiu Ionescu și Hunor Szocs, și de mai tinerii Cristi Pletea și Rareș Șipoș.

B.M.: Cum stabilim valoarea unei federații sportive?

C.R.: Trebuie să vorbim aici de două dimensiuni. Una e recunoașterea internațională, dată de numărul medaliilor obținute în competiții europene și mondiale, inclusiv Jocurile Olimpice. În ultimii ani, sportivii federației noastre au adus acasă sute de medalii europene și numeroase titluri la toate categoriile de vârstă. Nu cred că e destul loc în acest interviu să poată fi enumerate. Câștigătorii și antrenorii lor merită respectul și admirația noastră, a tuturor, pentru că au făcut ca numele România să fie auzit, ca sportul românesc să fie admirat și respectat. Cealaltă dimensiune e creșterea organică, vitalitatea, modul în care generațiile se succed și asigură acea piramidă a performanței, în care vârful este posibil numai dacă există o bază solidă și atent direcționată. Tabloul de familie complet al tenisului de masă românesc include o rețea de “jucători” mult mai extinsă decât s-ar putea crede. Sportivii și antrenorii nu funcționează într-un vid! Performanța cere o infrastructură. Mai întâi cluburile, președinții acestora și personalul specializat: doctorul, maseurul, psihologul. Apoi familiile sportivilor, care investesc enorm, material dar mai ales emoțional. Și, nu în ultimul rând, sponsorii. Ca președinte al federației, mulțumesc fiecăruia din membrii acestei famili extinse pentru cum întelege să “joace” în echipă.

Vreau să aduc fair play-ul din sport pe scena politică

B.M.: Activitatea dvs. ca sportiv a fost o etapă importantă, firesc, din viața dvs. Cum s-a îmbinat sau, mai precis, cum s-a completat și continuat cu cea de manager? Aș adăuga-o și pe cea de om politic. Cum se desfășoară o zi de lucru din viața dvs.?

C.R.: După cariera de sportiv am continuat ca antrenor de tenis de masă, la CSM Buzău, timp de 7 ani, din 1985 până în 1992. A fost o perioadă plină de frământări. Am parcurs toate etapele: am făcut selecție, am avut grupe de începători. Am crezut în capacitatea mea de a fi un antrenor bun, știind ce probleme are un sportiv și încercând să fiu nu numai tehnician, dar și pedagog. Așa am simțit, pe pielea mea, ce înseamnă conflictul dintre generații. În 1993 am decis să fac un pas în spate și am renunțat la antrenorat în favoarea afacerilor. Mă gândesc uneori unde aș fi ajuns ca antrenor dacă aș fi continuat. Dar viața mi-a oferit compensații și destule oportunități, unele chiar unice. În primele alegeri libere la FRTM, în 1990, am fost ales vice-președinte, în echipa lui Nicolae Angelescu, primul președinte al federației după 1989. Prietenul meu, Teodor Gheorghe, a fost numit Secretar General. Din păcate a fost un mandat scurt, pentru că Niki Angelescu a murit într-un accident în timpul mandatului său. După dispariția lui am asigurat un interimat până în 1993, când a fost ales președinte singurul candidat, Marius Opran. El a condus federația timp de 8 ani, până în 2001, când am candidat și fost ales Președinte al federației, funcție pe care o dețin și în prezent. În politică am intrat târziu. Politica este total diferită de toate celelalte sfere ale vieții, nu seamănă cu nimic. Am câteva obiective majore pe agendă. În primul rând, vreau să contribui la o nouă Lege a Sportului, o lege care să reflecte și să se bazeze pe realități concrete și necesități. Vreau să aduc fair play-ul din sport pe scena politică, împreună cu ambiția și perseverența și mândria de a face ceva cu adevărat util societății. Federația și Parlamentul sunt cei doi poli între care e împărțit timpul meu. Ziua mea de lucru este extrem de încărcată, dar e absolut ok așa: am ajuns la o maturitate la care pot discerne care sunt prioritățile și le pot acorda atenția cuvenită. Bineînțeles că lucrurile nu se întâmplă totdeauna după cum le previzionez! Să găsesc soluții în timp real e deja ceva comun, face parte din rutina oricărui manager. Sunt fericit ca am în continuare o excelentă viteză de reacție. E o abilitate pe care mi-am consolidat-o prin tenis. Nu există tenis de masă fără viteză de reacție. Și, tot grație tenisului, am un pronunțat spirit de echipă: am fost și ramân om de echipă.

B.M.: Alături de echipa federației cred că vă puneți tinte mari pentru viitor. Care ar fi cele mai ambițioase proiecte?

C.R.: Avem multă, multă treabă. Nici nu s-au stins bine ecourile victoriei echipei feminine la Campionatele Europene de Seniori din Luxemburg, de unde fetele au adus medalia de aur, că deja suntem prinși în febra pregătirii Campionatelor Mondiale de Juniori, de la sfârșitul lui noiembrie, din Italia. Avem stagii de pregătire, turnee internaționale ProTour, toate în spiritul atingerii maximului de formă pentru Mondiale. În paralel, am demarat pregătirile pentru Campionatele Europene de Juniori de anul viitor, care vor avea loc – în premieră – în România, la Cluj-Napoca. Este o responsabilitate uriașă, trebuie să nă asigurăm că totul va fi cum trebuie. E un eveniment-test pentru noi, în perspectiva candidaturii Federației în competiția de proiecte pentru organizarea Campionatelor Europene de Seniori, proba pe echipe. Ar fi o realizare fără precedent pentru tenisul de masă românesc.

Am cooptat în echipa Federației, în funcții de răspundere, oameni noi: o mare sportivă – Adriana Zamfir, care este acum Secretarul General al FRTM, Cristi Crețu, fost director la GSPTV, care este Secretar General Adjunct. Sunt oameni tineri, care înțeleg foarte bine fenomenul sportiv de înaltă performanță și acționează ca atare.

Trebuie recâștigată dorința copiilor de a participa la ora de sport

B.M.: Aș vrea să vă cunosc punctul de vedere referitor la sportul școlar. România face suficient în acest sens?

C.R.: Sportul școlar este baza sportului de performanță. Sportul în școală este principala sursă de talente, pentru toate ramurile sportive. Sună simplu dar, în realitate, lucrurile nu sunt atât de simple. Din această ecuație lipsesc mai multe elemente. Asociațiile sportive școlare aproape că nu există. În absența lor, nu există cadrul organizațional și capacitatea de a organiza competiții inter-școlare. Vorbesc de toate disciplinele sportive, nu numai de tenis de masă. Există foarte puține competiții sportive în școală. Existența unor competiții, a unui cadru organizat, ar stimula interesul copiilor de a fi activi la ora de sport; ar stimula interesul părinților de a-și sprijini copiii în desfașurarea unor activități sportive. Sigur, profesorii de sport au un rol important – ei sunt acolo, pe teren, la fața locului și primii în măsură să facă ore de sport atractive. Numai că profesorii de sport se bucură de foarte puțin sprijin. Orele de sport sunt prea des și prea ușor sacrificate. Sportul e paria programei școlare și paria bugetelor de învățământ. Deci e nevoie de o implicare din partea statului pentru dezvoltarea infrastructurii școlare care să favorizeze orele de sport și competițiile școlare. E nevoie de săli și terenuri de sport în școală. care să corespundă unor standarde și care să facă posibilă desfășurarea orelor de sport în condiții decente, igienice, agreabile și, până la urmă, pur și simplu normale. „Normal” e standardul minim. Trebuie recâștigată dorința copiilor de a participa la ora de sport. În loc de toate astea, sunt încurajate scutirile care sunt într-un număr alarmant de mare. Antrenorii nu pot fi angajați în școli, pentru că nu li se recunoaște diploma de antrenor emisă de Centrul de Formare și Perfecționare a Antrenorilor. Asta este o problemă care chiar trebuie rezolvată. Mai este chestiunea sportului de masă. Și în acest domeniu e nevoie de sprijin din partea statului.

B.M.: Ce i-ați spune unui părinte care nu își dă copilul la sport? Și, dacă ar fi să încercați să-l convingeți să o facă, cum l-ați convinge să îl dea la tenis de masă?

C.R.: Primul argument: sportul înseamnă sănătate. Deși ar trebui să nu fie nevoie să elaborez, mă tem că trebuie să adaug câteva vorbe. Văd și aud de părinți super-protectori, care adoptă un regim de expunere zero pentru copiii lor. Pentru acești părinți, un copil transpirat e un copil în pragul pneumoniei. Fac chiar eforturi pentru a-și scuti copilul de orele de sport. E natural să vrei să-ți protejezi copilul, dar e la fel de natural și, de fapt, este datoria ta de părinte, să-i dai șanse să se fortifice, să-și crească imunitatea și rezistența. Nu trebuie să mă credeți pe mine, există o literatură de specialitate vastă care certifică beneficiile sportului în ceea ce privește sănătatea. Prin sport – orice sport – copilul exersează și învață niște abilități de viață esențiale: cum să reziste sub presiune, cum să se țină de o treabă, cum să comunice cu un oponent sau cu un partener sau cu un „șef” (un antrenor exigent), cum sa coopereze. Își poate clădi un capital de încredere în sine și respect față de sine. Învață să se autoevalueze și să se valorizeze. Învață care îi sunt limitele.

B.M.: În încheiere, as vrea sa ne spuneți care este visul dvs?

C.R.: O medalie olimpică!

B.M.: Frumos…Vă ținem toți pumnii strânși pentru tot ce vă propuneți!

C.R.: Vă mulțumesc! Apreciez ce faceți pentru copii, prin proiectele Junior Sport!

 

Text: Beatrice Mercado

Foto: Federația Română de Tenis de Masă

(n.r.: interviul este publicat și în Revista Junior Sport – numărul 7)