Sportivul și actorul hollywoodian Howard Dell, în vârstă de 53 de ani, originar din Canada, cunoscut în special mai ales după prestația sa reușită din serialul american de succes „Tânăr și neliniștit”, al cărui destin s-a …scris a doua oară (după transplantul de ficat suferit), trăiește de ceva timp în România. În copilărie, chiar dacă nimeni nu-l lua în serios, Dell și-a stabilit cinci ținte, trei ca sportiv și două ca actor (nu concepea, încă de pe atunci, să nu le facă pe ambele!!!) și anume: să participe la Jocurile Olimpice, să joace fotbal american profesionist, să joace baschet profesionist, să câștige un premiu Oscar și un premiu Grammy.

“Trăiesc la limită în fiecare zi…”

Până la 54 de ani cât are astăzi, șarmantul Howard (în sângele căruia curge sânge jamaican!!!) nu a reușit să bifeze ca reușite decât pe primele trei. Dar niciodată nu e prea târziu pentru un luptător ca Dell, care a sfidat cu nonșalanță moartea, atunci când i s-a spus, cu circa 10 ani în urmă, verde în față, că mai are doar câteva luni de trăit…Tu ce ai face daca medicul tău îți spune așa ceva?! Howard a avut o tărie de caracter uluitoare. Și-a vândut tot și a plecat în jurul lumii să-și caute leac pentru boala rară de sânge de care suferea. A fost la un pas să moară, când providența l-a ajutat și a apărut, ca din senin, ficatul pentru transplant. După operație a dus o viață atentă și strictă și a reușit să se însănătoșească într-un mod miraculos. Cu 20 de intervenții chirurgicale la activ și totuși în viață, acest om nu se consideră… norocos, ci el consideră că „norocul și l-a făcut cu mâna lui”. La ora actuală, pe meleaguri românești, Howard joacă în filme, este antrenor la un centru sportiv și participă la competițiile celor care au suferit un transplant. Hobby? Scrisul și… cântatul la pian! Așadar, despre Howard putem spune că are o poveste de viață de roman sau de film…

Tocmai de aceea, am fost încântați când ne-a acordat un interviu, moment în care a acceptat să devină și ambasador al proiectelor Junior Sport (prima noastră colaborare, fiind implicarea sa ca ambasador al Turneului de Tenis în scaun rulant Bucharest Open Wheelchair organizat la București, ca urmare a campaniei de promovare pe care Revista Junior Sport a inițiat-o), fapt ce ne-a onorat profund! Howard ne-a vorbit despre dorința de a face lucrurile pe care ți le-ai proiectat ca target, despre cum este viața sa după transplant, despre senzația că parcă este un… misionar pe acest pământ și cum încearcă să perceapă cu exactitate care îi este misiunea, dar și despre sacrificii, despre determinare și disciplină ca factori esețiali pentru a atinge succesul, atât în sport cât și în viață. El însuși a fost și este un model de reușită, mai ales că, în urma accidentelor suferite în adolescență, medicii nu i-au dat șanse de continuare a carierei sportive. Dar el a contrazis, prin ambiție și perseverență, diagnosticul pus!!). Am mai vorbit despre cum se face sport în rândul copiilor din România, în comparație cu Canada și SUA, despre tentațiile tehnologiei moderne pentru cei mici, în defavoarea mișcării, despre… viciul său de a mânca… dulciuri, despre idolul lui, despre preocupările din România (ex: trainer de traineri sportivi, printre altele). Howard ne-a vorbit și despre ce înseamnă când pronunți, oriunde în lume, cuvântul „gimnastică” și asta înseamnă, automat, „România și Nadia Comăneci”… Frumos…

P.M.: Dacă ar fi să-ți descrii viața în câteva cuvinte, care ar fi acelea?

H.D.: Interesantă întrebare….Îmi este destul de greu să caracterizez, în câteva cuvinte, viața mea… Dacă totuși trebuie să o fac, uite am găsit un singur cuvânt, nu mai multe: roller coaster. Viața mea a fost mereu provocatoare, cu adreanalină în cea mai mare parte a ei. Referitor la principiile după care îmi ghidez viața, pot să spun că pentru mine sunt foarte importante țintele pe care mi le proiectez și nu mă las până nu le ating. Pot să mă consider și binecuvântat, pentru că, nu de puține ori, providența a funcționat și multe circumstanțe au determinat o rapidă împlinire a dorințelor mele. Însă o importanță aparte a avut-o, în tot ceea ce am făcut, determinarea și disciplina. Pot spune că aceste cuvinte sunt definitorii pentru viața mea. În același timp vreau să adaug faptul că sunt într-un permanent proces de învățare. Poți să ai talent nativ, șansă, dar dacă nu ai determinare și disciplină nu poți atinge perfomanța. Atunci când am fost copil, mi-am pus câteva targeturi aparent greu de realizat, astfel încât nimeni nu mi-a dat vreo șansă. Cum ar fi: să câștig un premiu Grammy, un premiu Emmy (în ceea ce privește cariera mea de actor) și să câștig o mare competiție sportivă. În mare parte pot spune că mi-am îndeplinit visele copilăriei, nu?! Eu cred că un copil care practică sport devine un om mai bun, mai deschis și educația lui nu are decât de câștigat.

P.M.: A fi atlet înseamna să îți iei în serios dieta și stilul de viață, ce diferențe a trebuit să faci în viața ta zilnică în urma transplantului?

H.D.: A trebuit să-mi iau dieta foarte în serios. A fost esențial asta pentru mine. Însă, de pizza eu nu pot să mă despart! Am renunțat însă la băuturile acidulate și la alcool. Am avut probleme când a trebuit să o răresc cu… dulciurile… Le mănânc și acum, dar cu măsură. Orele de odihnă sunt importante și sunt atent în acest sens. Multă disciplină, ca mod de viață…Marea mea iubire a fost și va rămâne baschetul…

P.M.: Cum ți-ai descoperit pasiunea pentru sport? Părinții au fost cei ce ți-au deschis „apetitul” pentru sport?

H.D.: Prima mea activitate fizică a fost… să dau zăpada… și în Canada este destulă zăpadă!!! Așa îmi consumam când eram micuț energia. Eu am vrut să fac sport, iar prima oară am atins mingea de baschet și a fost dragoste la prima vedere! Eram primul care veneam pe teren si ultimul care plecam. Fascinat eram! Însă eu am suferit când eram mic pentru că nu am fost încurajat și lăudat când reușeam ceva. Ba dimpotrivă, nu se rata momentul să mi se spună ca nu am fost ok. Și, pentru mentalul și psihicul copilului contează să fie susținut. Eu, de fiecare dată când mi se spunea că se putea și mai bine, mă ambiționam și încercam să devin mai bun. Părinții mei nu m-au oprit să fac sport, dar nici nu m-au împins de la spate. Dacă eu am vrut să fac sport, am făcut, dacă nu aș fi vrut, nu aș fi făcut. De câte ori le spuneam că vreau să mă duc să fac un sport, ziceau simplu „ok, do it!” (tr.: Foarte bine, fă-o!). Și încă ceva… Eu niciodată nu m-am jucat. Nici singur, nici cu copiii. Joaca la mine înseamnă să fac sport.

„Am fost mereu mânat doar de un singur vis: să fiu number one!”

P.M.: Ce sport îți place cel mai mult?

H.D.: Nu este doar un singur sport care îmi place foarte mult. Pot menționa însă cu precădere fotbalul american și baschetul și mă simt binecuvântat că, de-a lungul vieții mele, am avut privilegiul să practic aceste sporturi alături de profesioniști, fapt ce m-a încântat teribil. Însă și atletismul mi-a plăcut și îmi place, mai ales că am avut și înca am ocazia să particip la competiții. Indiferent de sportul pe care l-am practicat, am fost mereu mânat doar de un singur vis: să fiu number one! Însă, marea mea iubire a fost și va rămâne baschetul. Din păcate, un accident la genunchi petrecut în liceu a determinat medicii să-mi comunice că nu voi mai putea practica vreun sport!! Viața însă a contrazis acest diagnostic dur… Doar determinarea și ambiția mea de a mă recupera și a mă întoarce în lumea sportivă, căreia simțeam că-i aparțin, a făcut posibil acest miracol. Părinții nu au comentat în nici un fel, au zis doar că sunt … picioarele mele, eu știu cel mai bine ce să fac și cum să fac cu ele. De fapt deciziile pe care noi le luăm, dictează viața pe care o trăim.

P.M.: Există vreo diferență în modul cum sunt implicați copiii în activități sportive în Canada, în comparație cu România?

H.D: Între Canada și Europa nu sunt deosebiri anume. Însă, în Statele Unite este un adevărat cult pentru sport. Părinții își dau copiii la sport de la 2 ani și când termină liceul, la vârsta adolescenței, sunt deja profesioniști cu peste 14 ani în spate de carieră sportivă. Nu recomand începerea sportului la vârste așa de fragede, pentru că oasele lor nu sunt formate, iar sportul le poate deforma. Dar aceasta este mentalitatea americană. Gimnastica este ok, dar fotbalul sau baschetul sunt sporturi pe care eu nu le recomand la copiii foarte mici.

P.M.: Ai vreun idol în sport?

H.D.: Inițial a fost Michael Jordan, apoi Julius Erving cunoscut cu numele de Dr. Jay. Dar și OJ Simpson, jucătorul de fotbal american, considerat de mulți cel mai bun din istorie la acest sport, în pofida problemelor lui cu justiția. Culmea este că OJ s-a născut cu un defect fizic și a trebuit să poarte proteze din fier în fiecare zi până la vârsta de 5 ani, ca să-și poată corecta mersul și să își dezvolte normal mușchii picioarelor.

P.M.: Tehnologia modernă este o teribilă tentație pentru copii, iar în urma acesteia mișcarea este aproape inexistentă. Care erau tentațiile pentru tine când erai copil?

H.D.: Nu putem schimba trăsăturile specifice acestor generații high tech. Însă eu îmi amintesc cu plăcere că pentru noi distracția era să stăm cât mai mult timp în aer liber, să alergăm, să jucăm baschet, fotbal. Nici TV nu ne interesa prea mult. Dar au fost alte vremuri. Tentații? Nu am fumat! Nu am consumat alcool când eram mic. Însă adoram dulciurile și continui să o fac! Disciplina, dorința, bucuria de a face sport, munca susținută, sacrificiile… cuvinte definitorii pentru a reuși în marea performanță.

P.M.: Atleții au nevoie de un anumit nivel de determinare pentru a reuși?

H.D.: Da, au nevoie de un nivel ridicat de determinare, dar și de disciplină, dorință, bucurie de a face sport, muncă susținută, sacrificii. Acestea sunt cuvintele definitorii pentru a reuși în marea performanță. Exemple de sacrificii? De exemplu, faci economie, nu ieși în oraș ca să poți să-ți cumperi o pereche de pantofi sport profesioniști, sau nu ieși noaptea la club, ca să poți fi în formă a doua zi pentru antrenament. Dar să faci toate astea pentru că așa vrei, nu pentru că trebuie. Și atunci, aceste sacrificii nu le mai bagi în seamă.

P.M.: Howard, esti antrenor de sportivi, dar și antrenor de… antrenori. Ce consideri că trebuie să le transmiți acestora din urmă ca mesaj, ca secret profesional?!

H.D.: Ce am mai spus deja… Esențială este disciplina și perseverența, dublată de munca asiduă. Și să crezi în ceea ce faci, că faci bine. Am avut șansa să antrenez, de-a lungul carierei mele, mari atleți, cotați ca fiind cei mai mari din lume și lor la fel, le-am insuflat aceleași valori. Eu nu antrenez pe orice. Până nu văd specialul dintr-un sportiv sau viitor antrenor, nu o fac.

P.M.: Ce înseamnă pentru tine „depășirea limitelor”?

H.D.: Wow… ținând cont de viața mea, eu mai tot timpul îmi depășesc limitele, trăind la limită… în fiecare zi… diferența este foarte mică între a „fi bun” și a „fi foarte bun”, după ce ți se spune în față că ai zilele numărate, că nu vei mai putea face sport și tu totuși să contrazici astfel de declarații avizate, înseamnă depășirea limitelor, nu?!

P.M: Te consideri norocos?

H.D.: Norocul nu vine de undeva, din cer sau de pe pământ. Noi, prin ceea ce facem și ce decidem, ne determinăm destinul și poate implicit norocul, cum spui tu. Dar pentru mine noroc nu înseamnă decât atunci când te duci la loterie și iei un bilet și câștigi! Dar totuși dacă pot să merg și pe ideea ta, pot spune că am avut șansă, binecuvântare, pe care am știut să le valorific. Însă dacă nu le dublam cu multă muncă nu reușeam nimic.

„Sunt uluit cât talent nativ la sport este în România!”

P.M.: România e țara unde ai decis să locuiești. Cum o percepi, la modul general și cum o privești prin prisma performanțelor sportive?

H.D.: România este o țară specială pe care o îndrăgesc foarte tare, motiv pentru care am decis să trăiesc aici. Însă, trebuie să precizez că această țară mai are de trecut prin câteva etape de modernizare, firești dealtfel pentru o țară fostă comunistă. Mai ales în ceea ce privește corupția. În ceea ce privește sportul? Sunt uluit de cât talent nativ la sport este aici! Oriunde te duci în lume și spui „gimnastică”, gândul tuturor fuge la România, respectiv la Nadia Comaneci. Valorile românești mă determină și mai mult să iubesc această țară. Din prima clipă mi-a plăcut România, de când am venit prima oară în România, în anul 2013, cu jucătoarea de tenis Raluca Sandu, pe care o antrenam. Chiar dacă fac des deplasări la părinții mei sau unde am acțiuni sau competiții, de fiecare dată mă întorc în România cu bucurie, pentru că aici este acum casa mea.

P.M.: Ai învățat un pic limba română?!

H.D.: Înteleg destul de bine, mai ales când vorbesc copiii, pentru că ei vorbesc mai rar… dar îmi doresc să o învăț și, perseverent cum sunt, cred că o să și reușesc!

P.M.: Revista Junior Sport este prima și unica revistă de educație și cultură sportivă din România și, atât prin paginile sale, cât și printr-o suită de acțiuni specifice, încearcă să transmită celor mici frumusețea sportului și importanța practicării, fie doar de plăcere, nu neapărat de performanță. Ne-am dori tare mult să te avem ca ambasador al proiectelor Junior Sport!

H.D.: Cu mare drag voi sprijini cât de mult voi putea proiectele voastre, mai ales că este vorba de educație și cultură sportivă pentru copii. Aceștia sunt viitorul unei țări. Viața pe care eu am trăit-o și continui să o trăiesc, depășindu-mi limitele în fiecare zi, cum ți-am spus deja, m-a convins de un lucru: cred că sunt un misionar, fără a-mi fi încă prea clar care îmi este… misiunea! De aceea, nu mă dau la o parte de la nici-o susținere și campanie. Și întâlnirea cu tine și propunerea ta sunt convins că nu este întâmplătoare. Așa că te poți baza pe mine!

P.M.: Mulțumesc Howard și rămânem în legătură!

HD: Și eu îți mulțumesc!

Articol publicat în Revista Junior Sport nr. 4 (apariție iulie 2016)

Autor: Paula Munteanu

Foto: Arhiva personală a lui Howard Dell și Marian Burlacu