Eliza Samara, marea campioană europeană la tenis de masă, nu se dezice de țara noastră: „Nu mă văd jucând pentru altă țară, așa cum nu mă văd locuind în altă țară, deoarece, pentru mine, România este România! ”

 

Elizabeta Samara (Eliza, cum este cunoscută ca sportivă), o jucătoare de tenis de masă de origine aromână născută pe 15 aprilie 1989 la Constanța, a reușit marea performanță, ca până la această vârstă, să devină de 5 ori campioană europeană (în 2005, 2009, 2011 și 2015), fiind, la ora actuală, fără drept de tăgadă, cea mai titrată practicantă a acestui sport din România. Marius Dumitru a reușit să poarte un frumos dialog cu Eliza, dialog pe care vi-l redăm și dvs în rândurile de mai jos.

 

M.D.: În România de 6 ori ai fost cotată drept cea mai bună jucătoare de tenis de masă, iar performanța ta este apreciată și în Europa. A anticipat copilul Eliza, atunci când a decis să practice acest sport, că va avea o asemenea reușită?

 

E.S.: În spatele performanței mele de a ajunge numărul 1 la senioare, au fost vreo 10 ani de muncă. Într-adevăr, nu chiar de mică, dar de câțiva ani îmi doresc să pot să mă afirm și la individual nu numai la echipe sau la dublu mixt sau la dublu fete.

 

M.D.: Practici tenisul de masă de la 6 ani, nu?

 

E.S.: De la 5 ani și jumătate mai exact.

 

M.D.: De ce tenis de masă și nu tenis de câmp sau alt sport?

 

E.S.: Totul a început de la fratele meu. El a fost mai întâi selectat de la grădiniță și eu țin minte că m-am dus cu mama să îl luăm într-o zi de la antrenament și, fiind un copil de doar 5 ani și jumătate, am vrut și eu să văd cum se joacă acest joc. Pentru mine era un joc, nu un sport! Și am început să exersez eu singură, că nu mi-a arătat nimeni cum și ce să fac. Am încercat și cu stânga și cu dreapta, țineam mingea pe paletă, iar antrenorul când m-a observat ce fac, i-a zis mamei: „Doamnă, acest copil va fi o mare sportivă, are talent și vreau să o antrenez.” Așa a început totul. Mama mă ducea zilnic, după școală, direct la sală. Așa am ajuns să practic tenis de masă. Dintr-o curiozitate de copil!

 

M.D.: Deci a fost dragoste la prima vedere.

 

E.S.: Pot să zic și așa…Mai ales că am practicat, la un moment dat, și tenis de câmp. Doar vreo 2 luni și jumate, și pentru că nu mă atrăgea la fel de mult ca cel de masă, mi-am dat seama că nu e de mine acel sport.

 

“Mâna mi-a mers bine de mic copil…Aveam acel feeling al mingii.”

 

M.D.: Se povestește că, atunci când erai copil, ca să poți servi te ridicai pe vârfuri. Este adevărat?!

 

E.S.: Da! Eram mică de înălțime și foarte slăbuță…Mă ridicam pe vârfuri și mai purtam și niște ochelari de vedere destul de mari! Atunci când serveam aveam și obiceiul să mă uit, ca o hoață, cu coada ochiului (n.r.: râde), pentru că, efectiv, îmi cădeau ochelarii și îi împingeam la loc, dar ei iar cădeau! Chiar dacă întâmpinam aceste dificultăți, mâna mi-a mers bine de mic copil. Aveam acel feeling al mingii să zic așa, iar acest feeling s-a făcut din ce în ce mai bun, pe măsură ce mă antrenam.

 

M.D.: Erai timidă, emotivă?

 

E.S.: Da și acum pot spune că sunt, dar nu la fel de mult ca înainte, când eram copil.

 

M.D.: Vrei să depășești singură această timiditate…

 

E.S.: Da, pot să zic și așa…Pe lângă părinți, antrenorul meu, Viorel Filimon, a avut un rol important în viața mea. El m-a ajutat și m-a îndrumat.

 

M.D.: Deci talentul tău nativ a fost o certitudine încă de la început. După nici 2 ani de când ai atins prima oară o paletă de tenis ai și câștigat două medalii de aur, una individuală și una cu echipa, la un turneu organizat la Arad. Ce ai simțit? Abia începusei acest sport și tu deja câștigai.

 

E.S.: Da…Și acum țin minte bucuria acelor timpuri…Și felul cum arătam…Aveam doar 1 metru și ceva înălțime, slăbuță, purtam ochelari de vedere, aveam părul foarte scurt și dat cu gel. Ca și acum și atunci aveam o fire mai băiețoasă, fapt ce se vede și în jocul pe care îl fac la masă. De când eram mică am simțit că voi fi cea mai bună la categoria mea. După acel turneu despre care ați amintit, a început practic cariera mea sportivă, atât în țară, cât și pe plan internațional.

 

M.D.: Se spune că, într-o escală, la Amsterdam sau Paris, când te duceai la o competiție, ți-ai scos cărțile să îți faci temele, iar Ilie Năstase, fiind și el atunci acolo, te-a remarcat și te-a felicitat. Cum a fost întâlnirea cu domnia sa?

 

E.S.: Da, așa a fost…Eram mică atunci și, vă dați seama, că nu știam cum să reacționez. Dacă să îi zic ceva sau să nu îi zic ceva, oare dacă aș fi zis, ar si sunat ca ceva deplasat? Oricum a fost ceva wow pentru mine, să pot să îl văd și să îi adresez câteva cuvinte.

 

M.D.: Revenind la lecții. Faptul că ai performat în sport de la cea mai mică vârstă a fost greu să ții ritmul și cu școala? Toți sportivii se confruntă cu această problemă. Ce poți povesti copiilor? Ca să vadă și ei felul în care se poate împleti sportul de performanță cu școala.

 

E.S.: A fost destul de dificil. Îmi aduc aminte cum mă întorceam acasă de la turnee și la 2 noaptea, iar a doua zi dimineață trebuia să fiu la școală, indiferent că știam sau nu știam lecțiile, trebuia să mă duc. Și totuși pot spune că am fost un copil conștiincios la școală și nu am lăsat cartea. Eram atentă la ce se preda și încercam să învăț încă din clasă.

 

M.D.: Nu ai încercat să tragi chiulul?! Cu ghilimelele de rigoare zic asta…Adică să profiți de situația că ești sportivă.

 

E.S.: Nu, pentru că mereu am considerat că una este sportul și alta este cartea. Cu școala poți să devii om în primul rând. Trebuie să recunosc că mi-a fost foarte greu, dar am reușit să le combin. Între antrenamente învățam o oră, două, chiar dacă îmi era foarte somn, dar învățam. Apoi urma antrenament după antrenament și iarăși îmi făceam temele pentru a doua zi la școală. Așa am dus-o până când am terminat liceul.

 

M.D.: Fiind mică, în cantonamente, presupun că îți era foarte greu. Distanța față de casă, față de cei dragi, a fost greu de suportat?

 

E.S.: Împreună cu colegii și antrenorii formam (și formăm și acum!) o adevărată familie, așa că nu mi-a fost foarte dificil. Doar o singură dată am suferit. Țin minte când am plecat, la 7 ani și jumătate, prima dată la Paris și eram singura care eram din Constanța, iar restul colegilor erau din București. Am plecat cu mașina, iar pe vremea aceea nu aveam telefon și eu vroiam acasă la mama. Am plâns tot drumul după mama! Dar doar eu știam că vroiam acasă, lor le-am spus că mă doare apendicul! În fine, am ajuns în cele din urmă la Paris și acolo, zi de zi, am vorbit cu mama la telefon, câte o oră, două pe zi! Aveam poza ei, aveam bluza ei, una galbenă țin minte și vroiam să fiu cu ea. După o lună am ajuns acasă, iar atunci am realizat că efectiv m-am maturizat. Iată că destul de repede zic eu. Maturizare la…7 ani și jumătate…

 

M.D.: Întradevăr o vârstă destul de fragedă.

 

E.S.: Da…Oricum, din acel moment, mama a fost cu mine la fiecare meci unde a putut să vină. Chiar și acum mai vine! Fie campionat european, mondial…

 

M.D.: Revenind la copilărie…Timp să te joci aveai? Vreo jucărie preferată?

 

E.S.: Am fost o fire băiețoasă și mă jucam mai mult cu băieții, mai ales fotbal! Unde erau băieți eram și eu, mai ales că mă țineam după fratele meu mai  mereu.

 

M.D.: Ai fost descoperită de domnul antrenor Viorel Sterea, de la Clubul Sportiv Școlar Constanța. Cum a decurs colaborarea cu el?

 

E.S.: Da, într-adevăr el m-a descoperit, dar după jumătate de an a plecat, iar antrenorul care a fost cu mine timp de douăzeci de ani este domnul Viorel Filimon. Adică, chiar dacă domnul Sterea m-a descoperit, greul l-a dus domnul Filimon și, pot să zic, că el este antrenorul meu de douăzeci de ani!

 

M.D.: Ce vise ai Eliza?

 

E.S.: În primul rând îmi doresc să fiu sănătoasă, pentru că așa cum vedeți, se poate întâmpla orice! Eram în plină activitate, m-am accidentat, m-am operat. Nu știi ce îți rezervă viitorul. În al doilea rând îmi doresc să iau o medalie la mondiale la individual. Acolo practic te poți afirma efectiv. Echipa este echipă, dublu este dublu, la simplu vezi exact unde ești tu de fapt. Asta e părerea mea. Așa văd eu lucrurile și, bineînțeles, îmi doresc să performez la Jocurile Olimpice, dar acolo e mai greu, pentru că dau de chinezoaice! Indiferent cât de favorită sunt, e greu cu ele!

 

M.D.: Chinezoicele sunt considerate cele mai bune practicante ale tenisul de masă din lume. Ce au ele aparte?

 

E.S.: Sunt speciale într-adevăr…Și le ajută mult și fețele de paletă! Sunt altfel decât cele din Europa. Chiar dacă îți comanzi una ca ale lor, pur și simplu nu sunt la fel! Are importanță și tradiția acestui sport la ele în țară. Mereu tenisul de masă a fost sport favorit în China, cum este la noi fotbalul. Așadar, fiind un sport atât de popular, sunt milioane de fete legitimitate la tenis de masă. La noi sunt puține amatoare. Și ritmul antrenamentelor e diferit. Am fost și eu de câteva ori acolo și mă puneau să mă antrenez câte 8-9 ore zilnic!

 

M.D.: Totuși, ție ți se zice…„chinezoaica” României! Te-a amuzat lucrul ăsta?!

 

E.S.: Din moment ce te lupți mai mereu cu chinezoaice, fie că ele reprezintă în competiții alte țări, ca Germania, Polonia, Austria, Portugalia, pot să zic și eu că sunt…chinezoaicadin România, nu?! Glumesc!

 

M.D.: Călătorești destul de mult cred. La câte competiții, turnee trebuie să participi, mai ai timp de relaxare, de vacanță?

 

E.S.: Vacanță am una pe an, în luna iulie și ține două săptămâni cel mult. De regulă nu stau acasă, mă duc undeva departe să mă relaxez. Fără telefon! Stau la soare, mă plimb…În rest am antrenamente tot anul, iar când nu am antrenamente sunt la meciuri. Weekend de weekend eu nu sunt acasă. Chiar vorbeam cu mama ieri că acesta este practic ultimul meu weekend când încă sunt și eu acasă.

 

M.D.: Jocurile olimpice de la Rio cum ți s-au părut?

 

E.S.: La prima mea participare la Jocurile Olimpice, în anul 2008, eram doar o copilă, nu am avut prea mari așteptări. La cele din 2012 a existat, într-adevăr, o șansă reală să ajung în sferturi (am avut două mingi de meci cu chinezoaica din Olanda, dar nu a fost să fie). La Rio chiar dacă am fost cotată cap de serie, consider că am avut ghinion jucând cu locul 1 Mondial, chinezoaica Ding Ning. Pentru că deja mai jucasem de 2 ori înainte cu ea, iar odată era aproape să o bat, s-a văzut determinarea ei extraordinară de la Rio să mă bată. Am simțit cum vroia să îmi arate că este cea mai bună și așa a și fost. Admit că Ding Ning este cea mai bună din lume. Din acest meci am încercat să analizez jocul ei să pot face ce face ea și eu zic că am învățat cât de cât. După aceea a urmat meciul la echipe cu Coreea, dacă le băteam jucam în sferturi cu Singapore, nu era China era Singapore, așa că am fi avut o șansă. Așa a fost să fie…

 

M.D.: Mai și câștigi mai și pierzi…Așa e în sport…cum se spune!

 

E.S.: Da, dar este dureros să vezi că, atunci când joci, dai tot ce e mai bun din tine și apoi pierzi.

 

M.D.: Ai avut oferte de a juca în alte țări dar ai refuzat. Patriotism?

 

E.S.: Da, am avut oferte, dar nu mă văd jucând în altă țară așa cum nu mă văd să locuiesc în altă țară. Pentru mine România este România! Acasă este acasă. Nu mă văd să joc pentru Luxemburg sau pentru alții împotriva României. Nu mi se pare etic în primul rând. În concluzie, nu aș da România pentru o altă țară!

 

M.D.: Tu ai idoli?

 

E.S.: Da, Mihaela Șteff. Marea noastră sportivă a fost în top 3 mondial. E stângace! De mică am admirat-o foarte mult și am fost și cu ea în echipă, în lot și o vedeam ca pe un zeu cum juca, cum se mișca la masă, cât de ușor făcea orice punct. Cât de flexibilă are mâna, încheietura și am avut ocazia să vorbesc cu ea și atunci dar și acum și chiar îmi mai dă și sfaturi și îmi spune și ea mie că așa cum mă vede ea pe mine, așa era ea înainte și asta mă bucură foarte mult.

 

„Uneori, când nu ești în cea mai bună formă fizică a ta, trebuie să joci…cu capul”

M.D.: Se spune că în sportul pe care tu l-ai ales primează viteza de reacție, îndemânarea, capacitatea de a lua cele mai bune decizii în momente foarte scurte, practic în fracțiuni de secundă și se pare că tu ai reușit să întrunești aceste condiții. Concentrarea psihică este esențială sau te bazezi mai mult pe flerul tău de moment?

 

E.S.: Da, contează foarte mult să ai psihicul foarte bun. Uneori, când nu ești în cea mai bună formă fizică, trebuie să joci…cu capul. Dacă nu îți simți picioarele și mâna prea sigure, pentru că uneori, la anumite meciuri te mai și blochezi fizic, atunci joci cu capul. Joci ca să scurtezi puntele, nu îți lași adversara să joace ce ție nu îți convine. Problema este că nu ai timp ca să te gândești prea mult. Ai mingea 2 secunde și trebuie să servești! Consider că sportul nostru este bazat și pe psihic foarte mult, nu doar pe fizic. Raportul corect este cam jumătate-jumătate.

 

M.D.: Cel mai greu moment de până acum al carierei tale?

 

E.S.: Consider că orice meci necâștigat este un moment greu pentru un sportiv. Ok, când pierzi la locul I Mondial zici că ăsta e locul I mondial, dar în alte competiții, la alt nivel, începi să te întrebi ce nu a fost în regulă cu tine. Ce am făcut greșit, de ce? Și începi să faci analiza meciului. Dacă devine ceva personal, orice meci necâștigat este un moment greu. Eu mereu am încercat să depășesc aceste momente antrenându-mă mai mult și mai bine. Nu aș nominaliza un moment anume ca fiind cel mai greu.

 

M.D.: Și cel mai fericit moment?

 

E.S.: Bineînțeles când am ieșit locul 1 la Europene, acum 2 ani. Dar și cel din 2008, când m-am calificat la Bejing, la Jocurile Olimpice. Atunci eram locul 98 mondial și am jucat cu locul 20 mondial, respectiv o italiancă originară din China, pe care am învins-o. Mai pot aminti și momentul din 2012, de la World Cup, unde am fost singura europeancă care a ajuns în finală și am reușit să câștig, învingând, pe rând jucătoare care ocupau locurile 4, 5, 6 mondial. Adevărul e că de acolo a început practic accensiunea mea la nivelul internațional cel mai înalt.

 

M.D.: Agenda pe 2017?!

 

E.S.: Agenda mea în acest an a început cum nu se putea mai rău! M-am operat de menisc. Dacă nu mă operam aveam participări importante, cum ar fi la Top 16 European (fiindcă eram favorita cu numărul 2), aveam open-urile din Elveția, India, Doha, meci în Champions League, în liga Franceză. Asta a fost să fie. Am să consider această pauză ca pe o odihnă, ca pe o relaxare. Îmi voi pune în ordine idei, gânduri și să o iau iar de la capăt, o să mă antrenez intens și voi recupera timpul pierdut. Mă bucur că recuperarea după operație merge bine. Am stat zilnic 6 ore la recuperare, chiar dacă aveam dureri, numai

ca să îmi revin cât mai repede.

 

M.D.: În încheiere, considerându-te un model de urmat, aș dori, să transmiți un mesaj micilor noștri cititori. Și celor care încă nu fac sport, dar și celor care sunt deja sportivi.

 

E.S.: În general eu transmit copiilor să facă în primul rând mișcare pentru ei, pentru că mișcarea este sănătoasă. E suficient și să alerge, pe unde apucă. Orice mișcare este binevenită pentru corpul lor. Dacă vorbim de sport, atunci le spun celor care deja fac, să-l facă doar dacă îl fac cu inima.

 

M.D.: Noi, echipa Junior Sport, îți mulțumim pentru timpul acordat! Însănătoșire grabnică Eliza și mult succes pe mai deparate în cariera ta sportivă, să realizezi tot ce ți-ai propus!

 

E.S.:Mulțumesc și eu!

 

Interviu realizat de Marius Dumitru

Foto: Arhiva personală a Elizei Samara și a Federației Române de Tenis de Masă

 

(material publicat în Revista Junior Sport – numărul 6)