Campioană a Europei la handbal cu CSM București, Aurelia „Mica” Brădeanu pledează pentru mișcare și educație fizică. Născută într-un oraș, Slatina, din care s-au ridicat și alte handbaliste de mare valoare, Aurelia Brădeanu declară că a iubit și iubește acest sport. Când o spune fața i se luminează. Capabilă să joace fie centru, fie inter, campioana îi sfătuiește pe părinți să-și lase copiii să facă sport dacă doresc. Să-i lase să opteze cei mici pentru sportul care le place. „Eu vreau să-mi las copilul să facă ceea ce simte el, ceea ce vrea el. Pentru că eu mă văd pe mine. Mi-a plăcut handbalul și probabil că de aceea am ajuns unde am ajuns. Pentru că mie mi-a plăcut. Nu m-a obligat nimeni. Și îl iubesc”, spune unul dintre liderii naționale de handbal.

„Sportul îți așază lucrurile în viață”

 M.B.: Ați câștigat recent, cu CSM București, Liga Campionilor la handbal. Felicitări! Este un moment deosebit al carierei dumneavoastră.

A.B.: Mulțumesc frumos. Da, într-adevăr, este un moment deosebit. Este ceea ce am visat tot timpul. Să câștig cea mai importantă cupă, Liga Campionilor.

M.B.: Cum acest interviu apare într-o revistă dedicată sportului juvenil să vorbim despre începuturile dumneavoastă în sport. V-ați născut la Slatina, De ce ați ales handbalul și nu un alt sport?

A.B.: Sunt născută în Slatina. Acolo mi-am început cariera de handbalistă. La un club sportiv școlar. Antrenorul care m-a format a venit la școală să facă o selecție. Mi-am dorit atât de mult să fac acest sport m-am dus singură, Fără știrea părinților mei (n.a. – zâmbește). Am făcut și handbal. Am făcut și școală. Și am ajuns unde am ajuns… (n.a. – zâmbește)

M.B.: E o tradiție în Slatina doar dacă mă gândesc la ultimele handbaliste care au plecat de acolo… Luciana Marin, Bianca Bazaliu.

A.B.: Sunt foarte multe jucătoare din Slatina care au ajuns la un nivel foarte înalt. Chiar suntem multe oltence în campionatul României.

M.B.: E un secret? Ați vorbit despre oltence. Sunt ele făcute pentru handbal?

A.B.: Nu știu… Probabil că fiind un oraș mai micuț (n.a. – Slatina) nu au fost atâtea posibilități să facă și altceva. Și ne-am îndreptat spre acest sport care este unul frumos, unul de echipă, care poate să te educe în viața ta. Și probabil că de aceea am ales să facem acest sport.

M.B.: Spuneați că părinții n-au știut… Cum au primit vestea?

A.B.: Nu au știut foarte mult timp până în momentul în care ne-am înscris într-un campionat și trebuia să plec de acasă. Și atunci i-am spus antrenorului meu că trebuie să vină la părinții mei să vorbească cu ei. Căci nu știu. Părinții mei se axau foarte mult pe școală. Pentru că așa este normal. Orice părinte își dorește ca al lui copil să învețe foarte bine. Nu s-a simțit acest lucru la mine. Am mers și cu școala și cu handbalul în paralel. Au fost surprinși. M-au întrebat dacă mie îmi place cu adevărat. Mi-au spus că dacă pot să continuu în ritmul acesta e alegerea mea. Nu s-au împotrivit.

M.B.: Făcuseră și dumnealor sport?

A.B.: Au făcut, dar în școală. Nu sport de performanță.

„Părinții mei sunt mândri de mine”

M.B.: Când ați venit acasă cu prima medalie care a fost reacția lor?

A.B.: Sunt foarte mândri de mine. Eu am plecat de acasă la 15 ani. La Oltchim Râmnicu Vâlcea. Acolo mi-am terminat junioratul. Mi-am luat viața în mâini încă de mică. A fost grea despărțirea mea de casă, de părinți. Normal. Și pentru ei a fost greu. Când știi că ai copilul lângă tine e mai ușor. Probabil că aceasta a fost calea mea. Așa a fost drumul meu făcut.

M.B.: Ați fost și campioană mondială de tineret, în 1999, în China.

A.B.: În 1998, am fost campioană europeană, în Slovacia, iar un an mai târziu și mondială. La tineret.

M.B.: Aveam generații foarte valoroase de handbaliste pe atunci. În 1998, în Brazilia,

s-a luat de asemenea un titlu mondial.

A.B.: Da, generația de dinaintea celei din care am făcut parte.

M.B.: Era antrenor domnul Muși…

A.B.: Domnul Muși a fost antrenor în 1999. Dumnealui și domnul Bucă, de la Brașov. Iar la fetele care au câștigat titlul mondial în Brazilia a fost domnul Cojocaru.

M.B.: Deci nu e o întâmplare. Au fost generații valoroase la junioare, la tineret, care au confirmat mai apoi și la senioare.

A.B.: Nu este o întâmplare, într-adevăr. Lucurile se încep la copii și juniori. Până la urmă acolo se începe munca, acolo se clădește echipa pentru ceea ce va urma la senioare.

M.B.: La CSM București sunteți înconjurate mereu de o mulțime de copii. Fete și băieți. Vin și vă cer autografe. Știu că și la Oltchim era o atmosferă asemănătoare. E benefic acest lucru?

A.B.: Este un lucru pozitiv. E și mai frumos când vezi lângă tine mulți copii care își doresc să practice acest sport.

M.B.: Când erați junioară aveați un model?

A.B.: Sincer vorbind, nu am avut niciodată un model anume. Mi-a plăcut foarte mult handbalul și urmăream foarte multe meciuri. Și la fete, și la băieți. Urmăream acest sport cu posibilitățile pe care le aveam atunci fiindcă nu erau așa de multe transmise la televizor.

„Am regretul că Oltchim a dispărut”

M.B.: Ați jucat și la Oltchim, care a fost o pretendentă la câștigarea Ligii Campionilor. A fost aproape în 2010, când ați jucat finala…

A.B.: Eu nu eram la Oltchim atunci.

M.B.: Așa e. Dumneavoastră ați jucat finala Ligii Campionilot cu Gyor, în 2009.

A.B.: În 2010, fetele de la Oltchim au ajuns să joace finala chiar aici, la București. Împotriva Viborg-ului. Nu s-a întâmplat să câștige, dar Olchim a avut tot timpul această tradiție în spate. Din păcate s-a întâmplat că echipa s-a desființat. Cu regretele care sunt pentru că și eu am trecut pe acolo. Și mi-am început cariera mea la nivel foarte înalt la Oltchim. Și noi avem regretul în suflet pentru că oamenii au muncit foarte mulți ani să poată obține acest trofeu, însă nu s-a întâmplat.

M.B.: E o teorie care spune că și în handbal trebuie jucat foarte bine la debut și la final de repriză. După ce Franța ne-a învins prin 1993, la masculin, pe intercepțiile lui Richardson, la Focșani oamenii handbalului românesc s-au strâns și au vorbit despre

fondarea unei teorii a finalurilor de meci. Cum trebuie jucat atunci când conduci. Și Oltchim, în 2013, la Gyor, a condus cu cinci-șase goluri, însă a ratat calificarea în finala Ligii Campionilor. De data aceasta CSM București a reușit în finală un meci ca la carte…

A.B.: Acum, după atâția ani de experiență, cred că jucătoarele au un alt fel de psihic. Tratează altfel finalurile de meci. Dar făcând comparația între Oltchim și CSM prima își dorea tot timpul să câștige Liga Campionilor. Și deja era o presiune în plus. Pentru că în fiecare an ajungeam sus, însă nu reușeam să câștigăm. În schimb, CSM-ul a fost la prima ei participare în competiție. Nu au fost tensiunea și presiunea care să ne apese foarte tare. Am jucat relaxate, degajate. Și am avut timp să gândim ceea ce trebuie să facem pe teren.

„Oboseala nu se simte când ești fericit”

M.B.: N-ați avut, totuși, un an foarte simplu. Au fost și acele probleme  de  ordin administrativ…

A.B.: Nu a fost ușor să trecem de aceste momente. Cred că echipa a renăscut după meciurile cu Rostov pe Don, când am reușit să ne calificăm în Final Four. Atunci am realizat, ne-am dat seama că putem face lucruri mari. Pe care dacă nu le faci  în acest moment, atunci când ai ocazia, e greu să ajungi din nou, mai apoi.

M.B.: V-ați implicat și în acțiuni de promovare a handbalului, a sportului în mediul școlar. Deși timpul dumneavoastră liber e destul  de limitat.

A.B.: Da. Timpul este limitat, într-adevăr, dar atât de mult îmi doresc ca cei din școală, copiii să practice acest sport pentru că nu este vorba numai despre mișcare. E vorba

și despre educație. Să lucrezi într-o echipă este mult mai important. Să poți să socializezi. Să te dezvolți. Este foarte important să înveți să trăiești într-o echipă. Să crești într-o echipă. Și până la urmă sportul îți așază lucrurile în viață. Te dezvoltă din toate punctele de vedere. Îmi doresc atât de  mult să se poată întâmpla și la noi ca sportul să se practice în școli. Nu neapărat handbalul. La noi se preferă să se facă matematică sau română, nu și sport. Nu. Sportul este foarte important  pentru copii.

M.B.: Îmi amintesc că în 2005, după ce ați cucerit medalia   de argint la Campionatul Mondial din Rusia, v-ați întâlnit la ProSport cu câteva reprezentante ale echipei României care a câștigat titlul suprem în anii 60. Ce v-a trezit acel moment?

A.B.: Da. Noi eram vicecampioane ale lumii. A fost o onoare să le avem alături. Pe campioanele mondiale. Noi nu am   ajuns să realizăm acest lucru. A contat foarte mult pentru    noi ca am putut să stăm de vorbă. Să împărtășim anumite lucruri, lucruri trăite de noi, pe care până la urmă le-am simțit cu toții.

M.B.: Urmează o perioadă complicată. Aveți și Final Four- ul Cupei României (n.a. – interviul a fost realizat înaintea disputelor de la Cluj), meciurile din preliminariile Campionatului European 2016. Am înțeles că și în vacanță veți avea fiecare un program  individual  de pregătire.

A.B.: Într-adevăr, urmează un program destul de încărcat, dar știți cum este… Dacă obți anumite rezultate, așa cum am câștigat noi Liga Campionilor, parcă nici nu mai    simți oboseala. Parcă nu mai simți nimic. Îți dorești să faci din ce în ce mai mult. Să poți obține și altceva, ceea ce ți-ai propus. O  să avem o perioadă de vacanță, dar clar nu una în care să stai total. Trebuie să te antrenezi, să faci anumite mișcări. Vom avea un program individual pe care va trebui să-l respectăm.

M.B.: Ați avut un program infernal și după ce ați câștigat Liga Campionilor. Ați trecut dintr-un loc în altul…

A.B.: Am avut, dar credeți-mă că mai bine să fiu așa obosită  și fericită.

„La Rio va fi ultima mea Olimpiadă”

M.B.: E cel mai frumos moment al carierei?

A.B.: Este un moment foarte frumos. Unul pe care mi l-am dorit enorm. La câți ani am jucat, cu atâtea finale și semifinale, nu reușisem până acum să câștig Liga Campionilor. O cupă europeană cu o echipă de club. Cu naționala, într-adevăr, am câștigat medalii. Sunt lucruri pe care le-am realizat. Cu echipele de club nu. Îmi lipsea această cupă.

M.B.: S-a întâmplat ca acest succes să se producă la 30 de ani după ce Steaua a câștigat Cupa Campionilor Europeni la fotbal. Atunci am avut un portar bun, pe Helmuth Duckadam, acum a fost Mayssa Pessoa. Iar dacă în 1986 au ratat lovituri de departajare fotbaliștii cei mai experimentați, Boloni și Majaru, dumneavoastră în schimb ați transformat aruncarea decisivă. N-a existat o mare presiune?

A.B.: N-a existat. Sunt emoții. Te gândești… Dacă ratez? Dacă dai prost… Sunt emoții pe care nu poți să le controlezi, dar pe care trebuie să le depășești. Eu consider că toată echipa a câștigat Liga Campionilor. Cum de altfel consider că s-a întâmplat și cu Steaua. Pentru că o echipă este formată din mai mulți jucători. Fiecare își aduce aportul atunci când trebuie.

M.B.: În handbal portarul are un rol foarte mare. Dacă n-ați fi marcat cum s-ar fi spus? Că a apărat portarul sau că ați ratat dumneavoastră?

A.B.: Chiar nu mă interesează ce s-ar fi spus. Important este că am câștigat Liga Campionilor. Acum nu mai contează nimic. Mă bucur enorm că am putut contribui la acest succes. Într-adevăr se spune că aruncările de la 7 metri se ratează, nu că le apără portarul. Dar se mai întâmplă să găsești și portari senzaționali care apără.

M.B.: Evitați să vă uitați în ochii portarului?

A.B.: Nu. Eu una nu evit. Chiar mă uit. Nu am nicio temere.

M.B.: Naționala feminină de handbal este singura noastră reprezentantă la Rio în sporturile de echipă cu mingea. Vorbeați de presiunea care exista la Oltchim. Lumea cam așteaptă o medalie. E o presiune în plus?

A.B.: După rezultatele pe care le-am obținut în ultimul timp cu naționala toată lumea visează, toată lumea vede România cu o medalie. Nu este atât de ușor. Pentru că este o competiție foarte importantă și foarte grea. Întâlnim cele mai bune echipe. Ne dorim enorm de mult să câștigăm o medalie. E foarte important pentru noi, ca jucătoare, în plan individual, să avem o clasare pe podium și la Jocurile Olimpice. La mine este a treia participare. Este greu să ajungi să participi la trei ediții. Nu sunt atât de împlinită pentru că nu am făcut rezultate la cele două participări precedente. Și acum îmi doresc ca această participare, fiind și ultima din cariera mea, să fac un rezultat foarte bun.

M.B.: CSM București a jucat într-o grupă grea a Ligii Campionilor dovadă că toate cele patru echipe din Final Four au fost de acolo. Și la Rio România va fi într-o serie dificilă. E mai bine pe undeva? În sensul că dacă ne clasăm între primele patru vom avea adversari ceva mai accesibili în faza eliminatorie.

A.B.: Este o grupă foarte grea, dar dacă te gândești să iei o medalie trebuie să treci de fiecare echipă. Într-adevăr putem să câștigăm această grupă și să ne întâlnim cu un adversar mai accesibil când se face încrucișarea. Cel mai important meci va fi cel eliminatoriu. Importantă este și clasarea în grupă. Și să intri între primele patru echipe din grupă. Suntem șase echipe, iar primele patru merg mai departe.

M.B.: Ați mai jucat în Brazilia, la Campionatul Mondial.

A.B.: Da, dar nu se compară nicio competiție cu Jocurile Olimpice.

M.B.: Au mai fost momente în care România ar fi putut să ia medalie…

A.B.: Cel mai dureros moment a fost la Beijing. Am avut o echipă plină de valori. O echipă cu potențial. Și, din păcate, nu am reușit să obținem o medalie.

„A fost un an senzațional pentru CSM”

M.B.: CSM București are și alte secții. Cum vă înțelegeți cu sportivii de la alte discipline? Vă urmăriți la meciuri, vă încurajați, de pildă?

A.B.: Fiind un program foarte încărcat, foarte rar ne putem întâlni la meciuri. Sunt momente în care ne vedem. Nu avem o sală proprie. Noi, echipa feminină de handbal, ne antrenăm la sala Apollo. Voleibalistele la Elite. Handbaliștii la Rapid…Fiecare ne antrenăm pe unde putem, în săli diferite. Și nu prea avem suficient timp să fim mai mult împreună.

M.B.: CSM București a avut un an bun. S-a câștigat Liga Campionilor la handbal, Challenge Cup la volei, ambele trofee de către echipele feminine. Titluri de campioană, Cupe ale României…

A.B.: A fost un an senzațional pentru un club care nu s-a înființat cu foarte mult timp înainte. Nu are o istorie în spate. A fost un an foarte important. Este un început pentru ceea ce va fi. Este păcat în momentul acesta să te gândești, ca și club, să nu mai exiști. După atâtea rezultate. Cred că va fi continuitate. Și cred că o să fie un lucru frumos aici, la CSM București.

M.B.: Veți rămâne la CSM, bănuiesc.

A.B.: Mai am un an contract.

M.B.: Va fi mult mai greu la anul. Toată lumea va dori să învingă campioana Europei.

A.B.: Normal. Va fi mult mai greu. Lumea s-a obișnuit cu rezultate. Se va dori să avem același rezultat. N-o să fie ușor, dar de aceea suntem jucătoare profesioniste. Să trecem prin toate.

„Băiatul meu a fost atras de fotbal”

M.B.: Un mesaj pentru părinți. De ce să-și dea copiii la sport?

A.B.: În primul rând, pentru sănătate, pentru mișcare și pentru educația lor. Este foarte important să-ți lași copilul să se ducă la sportul care-i place, Nu să-l obligi tu să facă sport. Iar dacă vrea să facă mișcare să o poată face oricând și oriunde.

M.B.: Sunteți și dumneavoastră mamă… V-ați dat copilul la sport?

A.B.: Am un băiat. A împlinit șapte ani și toată lumea spune: „Face handbal?” Nu. Nu face handbal. Fiind crescut prin săli, să spun așa, tot timpul la sală, normal că este atras foarte tare de minge. La început, când era foarte micuț, avea mingiuțe de handbal. Și se juca cu ele. A crescut și îi place foarte mult fotbalul. Și dacă el și-a ales acest sport l-am îndrumat spre el. Poate că peste doi-trei ani se schimbă. Îi va plăcea nu știu ce sport. Eu vreau să-mi las copilul să facă ceea ce simte el, ceea ce vrea el. Pentru că eu mă văd pe mine. Mi-a plăcut handbalul și probabil că de aceea am ajuns unde am ajuns. Pentru că mie mi-a plăcut. Nu m-a obligat nimeni. Și îl iubesc.

M.B.: Care a fost reacția băiatului dumneavostră când ați câștigat Liga Campionilor?

A.B.: A fost în sală, la Budapesta, alături de mine. A fost tare fericit. A trăit meciul la intensitate maximă. L-am văzut imediat după meci, cum era în tribună. Și mi-a spus: „Mamă, sunt mândru de tine!”

M.B.: Dacă va face sport de performanță va avea o povară în plus? Că mama lui a fost campioană a Europei, de pildă…

A.B.: Nu știu dacă va fi o povară în plus… Dacă te ții de muncă poți ajunge acolo sus. Numai să-ți dorești.

Fișă personală AURELIA  BRĂDEANU (fostă Stoica)

  • S-a născut în 5 mai 1979, la Slatina (județul Olt);
  • Joacă pe postul de centru sau inter stânga sau dreapta;
  • Supranume: „Mica”;
  • Pe tricou poartă numărul 79;
  • Formată la Clubul Sportiv Școlar din Slatina, a trecut apoi la CSȘ Oltchim Rm. Vâlcea, evoluând pentru această grupare în două perioade (1997-2002, 2011- 2013). La senioare a mai jucat pentru Rapid București (2002-2004), Eto KC Gyor (2004-2011) și ASC Corona Brașov (2013-2015);
  • În Liga Campionilor a cucerit trofeul anul acesta, cu CSM București. A mai disputat o finală cu Gyor, în 2009, precum și alte șase semifinale (în 2004, 2005, 2007 și 2008 cu Gyor, respectiv în 2012 și 2013 cu Oltchim);
  • A fost finalistă în Cupa EHF cu Gyor, în 2005;
  • A disputat finala Cupei Cupelor cu Oltchim, în 2006;
  • Multiplă campioană a României (1998, 1999, 2001, 2002, 2003, 2012, 2013 și 2016) și a Ungariei (2005, 2006, 2008, 2009, 2010 și 2011);
  • Multiplă câștigătoare a Cupei României (1998, 1999, 2001, 2002, 2004, 2016) și a Cupei Ungariei (2005, 2006, 2007, 2008, 2009, 2010 și 2011);
  • La Campionatul Mondial de senioare a câștigat medalia de argint în 2005 și pe cea de bronz în 2015;
  • La Campionatul European de senioare s-a clasat pe locul 3 în 2012;
  • A ocupat locul 7 la edițiile din 2000 și 2008 ale Jocurilor Olimpice;
  • A fost campioană mondială (1999) și europeană (1998) de tineret;
  • A ocupat locul 4 la CE de junioare din 1997;
  • A fost campioană națională la junioare 1 cu Oltchim (1998);
  • În 2013 a fost declarată cea mai valoroasă jucătoare de handbal din România.

Articol publicat în Revista Junior Sport nr. 4 (apariție iulie 2016)

Autor: Marian Burlacu

Foto: Marian Burlacu